Am stat si m-am tot gandit ce sa scriu. Problema mea este ca nu imi dau seama in ce masura m-ai ajutat tu sa ajung unde am ajuns si in ce masura alte lucruri sau eu insami. Eu cred ca este vorba de interactiunea mai multor lucruri….(….)Cred ca am ajuns foarte greu in punctul in care sa incep sa am incredere in tine. Nu mi-am dat seama in momentul in care am intrerupt prima oara terapia ca am fugit…nu a fost ceva constient.(…)”. Tot ce stiu este ca am reusit sa am incredere in tine si am ajuns sa imi doresc sa vin la tine si cred ca asta este tot ceea ce conteaza la urma urmei, nu?
Prima oara cand m-am simtit bine si cand am simtit ca da, ma ajuti, a fost in ianuarie, cand ti-am povestit de X si de indoielile mele legate de relatia mea cu el(…).. Cred ca acea sedinta a fost un punct de turnura in relatia noastra de terapeut – client. De atunci nu m-am mai simtit prost la tine si nici foarte stresata. De atunci am inceput sa colaboram, am inceput sa vorbim aceeasi limba. Si asta pentru ca am inceput sa fac ceea ce trebuie. Am inceput sa imi schimb viata.
Am inteles de cand vin la tine ca tu nu dai raspunsuri, tu doar le sustii pe cele gasite de client singur. Nu este usor deloc sa iti infrunti temerile si greselile si sa ti le zica cineva in fata si sa nu ai unde sa te mai ascunzi de ele….:) dar eu, sincer, mi-am dorit asta! Am simtit mereu nevoia sa fiu pusa fata in fata cu aceste lucruri, ca sa fiu nevoita sa le schimb! Adica mi-am dorit mereu sa ma dezvolt…si am simtit mereu ca ceva nu e in regula, ca sunt propriul meu dusman.. In momentul in care am realizat ca nu altii, ci eu insami imi fac singura rau, am inteles ca eu sunt cea care trebuie sa ma schimb. Si am mai inteles sa nu dau vina pe altii sau pe imprejurari exterioare. Dar cum practica ne omoara, mi-a fost foarte greu sa ma schimb…a existat o lupta continua in mine intre ratiune si suflet, o lupta pe care nici nu am constientizat-o mult timp…..Azi imi este foarte clar ca mi-am facut mult rau singura, dar nu imi pare rau de nimic. Stiu ca pentru a ajunge aici, unde sunt acum, in acest punct, a fost nevoie de tot ceea ce s-a intamplat anterior.
Iti spun sincer ca nu mi-ai fost simpatic mult timp. Imi dau acum seama ca asta s-a intamplat tot din cauza mea, eu am fost cea care am fost mult prea inchisa in mine si am cautat motivul acestei retineri in exterior.
Habar nu am ce parere sa am despre tine ca om sau ca barbat. E normal ca uneori am vazut in tine si barbatul, nu numai terapeutul, si am cautat sa vad in primul rand omul. Nu prea am reusit, ceea ce inseamna ca esti un bun profesionist..:) Imi dau seama insa ca un psiholog nu are cum sa fie un bun specialist fara sa fie si un om bun. Cu alte cuvinte, sunt sigura ca esti un om bun. Ceea ce am observat si m-a facut sa fiu mai deschisa fata de tine, este faptul ca esti interesat de clientii tai si te implici in procesul terapeutic .
Si mai e ceva: m-ai ajutat si pe plan financiar, adica ai lasat de la tine pentru ca eu sa pot sa continui terapia. Aceste lucruri spun foarte multe despre tine ca om, si le apreciez, si ma fac sa ma simt bine in compania ta. Ai reusit sa ma faci sa pot vorbi despre mine fara sa fiu intepata, mult prea sensibila si gata sa atac, ceea ce este un mare pas inainte.
Ma bucur foarte mult ca am reusit sa fac si acest lucru: sa merg la psiholog si sa ma simt bine, sa simt ca ma ajuta si ca nu este nimic ciudat in a face acest lucru. Admit insa ca nu ma laud cu acest fapt, adica nu spun oricui si oircand ca fac terapie, cared ca stii de ce, nu trebuie sa iti mai explic.
Nu stiu daca esti de acord….dar eu cred ca atunci cand iti doresti ceva, atragi in viata ta oameni si imprejurari care te ajuta sa iti atingi scopul. Scopul meu fiind dezvoltarea, aceasta dorinta a facut ca, printre altele, sa apari tu in viata mea, si altii, care ma ajuta…….In afara de faptul ca vin la tine, am cativa oameni care imi inteleg scopul si care au acelasi scop si care sunt alaturi de mine, chiar daca asta nu inseamna mereu numai lucururi pozitive – adica, sunt oameni care imi spun in fata daca consiera ca gresesc. Da, sunt prieteni….
Tot ce se intampla acum cu mine se poate rezuma la faptul ca incerc sa traiesc in PREZENT, sa fiu cat mai CONSTIENTA de mine si de viata. Nu stiu daca pot sa iti explic ce inseamna asta, dar cred ca stii. Incerc sa fiu CONSTIENTA din spatele intamplarilor, adica: incerc sa imi surprind gandurile negative care nasc sentimente negative si SA NU MA MAI IDENTIFIC cu ele. Da, suna a ceva ezoteric, dar sunt sigura ca tu o poti traduce pe limbajul tau. Cred ca, pur si simplu, continui sa ma maturizez…
Sunt din ce in ce mai constienta ca nu exista trecut si nu exista viitor (in sensul ca nu exista decat in mintea mea), tot ce am este momentul prezent, pe care daca nu il apreciez ca atare, viata o sa treaca pe langa mine.
Incerc sa nu imi mai conditionez starea de bine de ceva din exteriorul meu si sa nu astept fericirea de la lucruri care se vor intampla in viitor. Adica: o sa fiu fericita DACA, de ex, o sa imi gasesc un job mai bun; o sa fiu fericita DACA o sa imi gasesc pe cineva etc etc. Acestea sunt greseli pe care nu mai vreau sa le fac. Sunt constienta demult ca fericirea este o stare interioara care nu trebuie sa depinda de factori externi, ca totul porneste din noi si se manifesta in exterior ulterior, dar e greu sa si realizezi acest lucru. Eu incerc sa fac asta, dar fara sa ma stresez, fara sa ma invinovatesc, fara sa am asteptari de la mine. Adica incerc sa ACCEPT ce mi se intampla, ceea ce simt, FARA SA ETICHETEZ, sa pun un plus sau in minus in fata tuturor starilor. Intelegi? Imi este greu sa explic, mai ales ca sunt in mijlocul transformarii, fara sa fi ajuns la un punct in care totul sa capete un contur bine definit……Simt ca in ultimele patru luni au avut loc multe transformari in interiorul meu pe care le simt pozitive, insa nu imi este deloc usor sa le “diger”. De multe ori nu sunt convinsa ca sunt “pe drumul cel bun”, ceea ce ma face sa ma intorc spre trecut sau sa incep sa am nemultumiri si asteptari.
Ceea ce ma bucura insa este faptul ca incep sa imi surprind inca din primul moment gandurile negative care creeaza stari negative si nu le creez spatiu in care sa se manifeste. Daca o sa reusesc sa fac din asta un lucru de rutina, adica sa imi pot stapani gandurile, fara sa ma identific cu ele, o sa ajung sa fiu impacata cu mine. Dar acesta este un proces de lunga durata si trebuie sa incerc sa fiu mereu CONSTIENTA ca sa pot sa fac asta. Cred insa ca asta este cheia succesului si modul de a junge sa traiesc in PREZENT, fara sa am nevoie sa imi caut identitatea in trecut si fara sa trebuiasca sa am foarte mari asteptari fata de viitor, asteptari care sa imi dea iluzia ca in viitor o sa ma simt mult mai bine. Sunt sigura ca daca reusesc sa ma simt bine in pielea mea in prezent, in momentul de fata, o sa imi fie bine si in viitor, pentru ca o sa atrag oameni si imprejurari care o sa ma ajute in drumul pe care mi l-am ales. Si mai e ceva: trebuie sa renunt la a ma considera mult prea importanta. Acesta este un lucru pe care mi l-a spus cineva acum cateva zile: ca ma consider mult prea importanta. Nu e vorba de faptul ca am aere sau ma comport intr-un anume fel care sa dea impresia ca ma consider importanta, nu (nimeni nu mi-a zis vreodata ca as fi increzuta)….ma consider insa de multe ori importanta eu fata de mine….adica sunt mult prea constienta de influenta pe care o am de ex asupra barbatilor, de faptul ca ma simt “speciala”, cum mi-au zis multi, iar cateodata faptul ca stiu si simt lucruri ma face sa ma cred “deasupra” altora, ceea ce nu este bine. In momentul in care consider ca sunt “deasupra” altcuiva, inseamna ca, de fapt, nu sunt. Imi este foarte greu sa accept acest lucru, adica m-a enervat rau cand acest om mi-a zis ca ma consider cateodata mult prea importanta si asta ma impiedica sa ma dezvolt, dar cred ca are dreptate. Nu stiu cum sa explic pentru ca abia incep sa inteleg si eu…. Tot ce stiu insa este ca nu vreau sa ma consider mai importanta decat altii, pentru ca asta mi-ar bloca instantaneu dezvoltarea. Cum se pupa asta cu increderea in sine, si cum sa nu confund increderea in sine cu importanta de sine? Vezi, asta e o buna intrebare…..Cred ca raspunsul tine de intelepciune…. Imi explici?
Acum mi-a venit in gand ceea ce mi-ai spus tu odata: ca stiu sa scriu lucruri marete, sa expun ganduri frumoase, pe care insa nu le traiesc. Poate ca acum iar o sa ti se para ca asta fac si de data asta, dar iti spun sincer ca nu stiu cum sa fac altfel. Adica m-ai rugat sa scriu si eu asta incerc sa fac (uite cum se manifesta neincrederea in sine ?).
Ma bucur ca am ajuns sa ma pot surprinde in diferite ipostaze si sa pot explica lucruri pe care inainte nici macar nu le constientizam.
. De vreo 2 saptamani am incercat sa renunt la a mai gandi la ce o sa fac in viitor. Incerc sa nu ma mai gandesc. Din moment ce este vorba de viitor, nu de prezent, nu are rost sa fac in asa fel ca prin atitudinea negativista sa fac sa se intample exact lucrul de care imi este frica. Am observat ca daca las lucrurile sa se desfasoare spontan si sa am incredere ca o sa fie bine, lucrurile iau o alta turnura…..asta nu inseamna ca nu trebuie sa imi mai fac planuri! Dar trebuie sa gasesc un mod in care sa combin cele 2 lucuri, sa fac sa nu se excluda reciproc: adica chiar daca imi fac planuri, sa nu tin neparat ca ele sa se si realizeze, adica sa fac tot ce tine de mine daca imi doresc ceva, dupa care sa las ca lucrurile sa se desfasoare spontan. Trebuie sa am incredere in “ceva”, altfel este foarte greu. Si asta nu este o scuza….! Este foarte greu de ajuns la un echilibru sanatos. Uite, de ex, eu simt mereu nevoia de a face ceva…..si asta nu e bine! Este un mod de a fugi de mine insami, un mod de a evita confruntarea cu mine insami, un mod de a arata lumii ca sunt activa, sunt in forma, sunt plina de energie(…)
….Ce nu face omul sa fie acceptat! Si cu cat face mai multe, cu atat pierde mai mult! Toata viata mea am incercat sa fac pe plac cuiva: parintilor, pretenilor, iubitilor. Imi dau seama ca, facand asta, m-am pierdut pe mine undeva pe drum.. sau nu m-am regasit niciodata! Iar la prima greseala am fost taxata rau de tot…
Merita sa ma sacrific doar pentru a fi privita cu ochi buni? NU! Dar mi-a luat multi ani pana am ajuns aici. Totul insa se poate reduce la lipsa de incredere in sine: cei care se simt bine in pielea lor, care si-au gasit echilibrul si pacea interioara, nu mai au nevoie de constante confirmari din exterior ca sa se simta bine. Eu inca nu am ajuns aici. Eu mai am mult de mers, iar drumul este plin de capcane.
Da, am inca nevoie de ajutor! Si sunt multe lucruri pe care nu
le-am descoperit inca in legatura cu mine, nu ma cunosc inca indeajuns, si as vrea sa ma cunosc si vreau sa scot la iveala tot ce e mai bun din mine pentru a putea trai o viata completa! Mi-e greu sa admit ca nu stiu inca in ce directie sa o apuc.
. Trebuie sa invat sa nu mai imi pese! Si da, imi permit luxul de a nu face nimic”deosebit” in aceasta perioada, sa las SA EXIST, sa fiu CEEA CE SUNT si atat! Exista ceva mai important decat a fi CEEA CE SUNTEM, in orice moment, SI SA NE SIMTIM BINE IN LEGATURA CU CEEA CE SUNTEM? Viata are o dinamica fantastica, lucrurile se schimba in fiecare clipa, iar viata este extraordinara! Aceasta este o noua descoperire!!! Eu am fost mereu pesimista, o fire negativista, dar de la o vreme nu mai pot, pur si simplu nu pot sa mai spun ca viata nu este frumoasa! Orice mi se intampla mai nou, chiar si cand plang de disperare si simt ca nu mai pot, ceva in interiorul meu este constient de faptul ca viata este extraordinara si ca totul este asa cum trebuie sa fie! Si ca oricat m-as zbate, asta nu o sa ma ajute sa ajung mai departe…..trebuie sa las lucrurile sa curga, trebuie sa ii dau vietii o sansa! Sa imi dau mie o sansa prin trairea momentului prezent, fara asteptari si conditionari inutile. Incep sa reusesc sa fiu observatorul din spatele evenimentelor, acel punct fix care nu se schimba, epicentrul tornadei unde este pace si de unde se poate observa intr-un mod detasat desfasurarea furtunii….nu stiu cum sa explic mai bine.
Cand am fost prima oara la tine m-ai pus sa desenez si mi-ai spus lucruri despre mine. Mi-a placut! Nu putem repeta asta acum?:) Sau prin alte mijloace? Mi-ai spus si lucruri pe care nu le stiam sau nu vroiam sa le accept. Am incredere in tine,(…)
Am incredere ca stii ce faci, si ca toate lurcurile se rezolva la timpul lor. Sunt insa constienta ca mai am multe de rezolvat!
Clienti, dupa o perioada
Am ajuns sa colaboram intr-o perioada in care eu ma simteam profund dezorientata si fara speranta ca voi gasi linistea sufleteasca dupa care tanjeam atat, nemaigasindu-mi parca locul in lumea asta. Veneam tragand dupa mine durerea pe care mi-o lasase o relatie cu un barbat, pe care nu am avut curajul sa o inchei atunci cand s-a terminat, in speranta ca nu era totul pierdut. Insa eram epuizata si dezamagita pentru ca nu mai exista o cale de intoarcere, la care eu tot speram. Imi doream atat de mult ca povestea mea de iubire sa aiba un happy end si as fii facut orice pentru asta dar nu a fost sa fie!
Intr-o cutiuta a mintii mele pastram amintirea unei intalniri, pe care o avusesem cu d-voastra cu ceva timp in urma si care imi deschisese asa un pic usa catre ceea ce eram eu, poate in speranta ca voi avea curiozitatea sa vad cu adevarat ce e dincolo de ea. Doar ca eu nu am facut-o la acel moment. Am crezut ca timpul le va rezolva sau se vor rezolva de la sine…(….)
Imi amintesc primele sedinte, in care eram atat de convinsa ca sunt atat napastuita si ca am asa multe probleme de care nu voi putea sa scap niciodata…unele erau mai importante… increderea in fortele proprii, relatiile mele cu oamenii, deschiderea catre viata, independenta mea…altele doar idei prost intelese, de care am si scapat mai usor decat credeam.
Privind la mine..ma vad in urma cu cativa ani buni cat de inchisa in mine eram ( nici acum inca nu reusesc sa ma deschid pe cat asa vrea)…gasind drept scuza pentru tot ce mi se intampla in viata, deficienta mea fizica. Nimeni in familia mea nu mai fusese bolnav din nastere; m-am trezit inconjurata de oameni “ normali” asa consideram atunci..eu atat de diferita decat restul…mi-au trebuit ani buni sa imi deschid ochii sa vad ca si ei sunt doar oameni obisnuiti ca si mine…doar ca fiecare are “ problemele” in alta parte a fiintei sale. Doar ca nu se vad…Asta nu inseamna ca nu sunt!
Am avut perioade de furie…pentru ca imi era greu sa accept ce mi se intampla..de ce eu?? vesnica intrebare ce ma chinuia. Uneori imi doream atat de mult sa fiu invizibila, in speranta ca totul va disparea si maine ma voi trezi si voi fii cu totul alta. Apoi perioade de incrancenare si depresie…nu voi fii buna de nimic in viata..cum sa traiesti asa??..eu nu pot sa fac nimic ..etc
Apoi, slava Domnului si perioade de ambitie si lupta… eu pot fii la fel ca si restul lumii, eu pot sa fac atatea lucruri si ca dovada am facut! A fost faza in care am reusit sa ies la lumina si sa fac ceva pentru mine! Imi e dor uneori de timpurile acelea..eram o luptatoare! Acum cand viata a mai trecut peste mine, cu alte si alte experiente…mi-am mai pierdut din ambitii si din forta..incet incet am devenit o supravietuitoare! Trecind prin multe, probabil odata si cu maturitatea am lasat atatea sentimente de inferioritate si conceptii, ce imi ingreunau drumul si ma vlaguiau de puteri! Oricum as face, oricat m-as ascunde nu pot fugi de ceea ce sunt!
Insa mai am multe de invatat..viata are asa multe surprize pentru noi si mereu vin alte si alte provocari!
Insa nu reusesc sa imi gasesc linistea, aceea pace interioara, pe care o ai atunci cand viata ta se aseaza pe fagasul care ii e sortit…ceva lipseste! Lipseste un om cu care sa imi impart zilele si noptile, bucuriile sau greutatile de zi cu zi! Nu am iubit pe nimeni cu atata forta si atat de profound cum l-am iubit pe el, insa tot el a fost cel pentru care am suferit atat de mult! Insa nu imi pare rau de nici o clipa traita! Tot ce caut este sa gasesc acum intr-un barbat este aceea flacara mistuitoare dar atat de benefica, de care avem toti nevoie! Doar ca nu reusesc…poate m-am inchis eu atat de mult incat nu mai vad aceea lumina in alti oameni, poate doar nu l-am intalnit pe cel potrivit!
Nu stiu cata “analiza” am reusit sa cuprind in aceste randuri…insa e parte din simtirea mea de zilele astea. Pornesc cu ganduri optimiste in Noul An dorindu-mi sa fiu mai adunata si mai muncitoare, la locul de munca; mai implicata si cu simt de raspundere in tot ce ma inconjoara- familie, prieteni; mai deschisa si mai atenta in jur la barbati, pentru ca am retinut ce mi-a spus o prietena si mi-a placut enorm: “e de ajuns sa ti se intample o singura data!”, sa gasesti omul pe care il cauti de o viata!
(…) am stat si m-am tot gandit la tot ceea ce s-a intamplat in ultimele luni,ma intreb de ce oare mi-se intampla MIE toate aceste lucruri oribile,oare chiar atat de mult am gresit fata deD-ZEU,de X si apoi de ceilalti?si in cele din urma am aflat raspunsul….DA,DA am gresit dar poate fara sa vreau…acum intrebarea e ce o sa fac in continuare,sa nu mai gresesc,sa nu mai fac din tantar armasar,sa fiu mai calma si sa nu mai trec dintr-o extrema in alta.(…)
…sunt inca o persoana nesigura pe mine si in fortele mele,nu stiu de ce,am momente cand nici nu stiu ce vreau,nu ma mai intereseaza nimic,nu mai vreau sa fiu sa simt atata durere..caci doare al naibi de tare.nu am inca puterea sa fiu propriul meu stapan,sa nu mai depind de nimeni,sa pot face orice prin fortele mele…dupa atatea sedinte la dvs m-am descoperit asa cum sunt defapt cu bune,cu rele..nu vreau sa ma laud dar vad alta Z.,si imi place.acum lumea ma priveste altfel,imi vorbeste mai frumos,primesc mult mai multe complimente,ma vad o persoana mai puternica,mai matura ,un pic,si mai dornica sa daruiesc si sa primesc dragoste…
.cam atat am avut de spus deocamdata,si ma rog la d-zeu sa-mi dea suficienta intelepciune si putere sa merg mai departe.si acum imi vin in minte versurile poeziei lui Goga: Rugaciune……..
ratacitoare cu ochii tulburi
cu trupul istovit de timp
eu cad neputincioasa iubite
in fata straluciri tale
in drum mi se desfac prapastii
si-n negura se-mbraca zarea
eu in genunchi spre tine caut
iubite oranduie-mi cararea!
(…)Eu sunt ok momentan, nu am mai dat niciun semn de viata deoarece sunt in sesiune si ma concentrez mai mult asupra invatatului. Viata mea s-a schimbat oarecum dupa primele intalniri, am inceput sa ma apreciez mai mult pe mine si parca ma simt alt om, in primul rand vreau sa iti spun ca am inceput sa mananc foarte bine ( am 56kg ) nu mai fumez, fac sport adica sala, si ma concentrez mai mult asupra mea decat a celorlalti asa nu inseamna ca nu le ofer ajutorul cand au nevoie de mine.
Pentru inceput tin sa va spun ca ma bucur foarte mult ca am avut ocazia sa va cunosc. Datorita sfaturilor dumneavoastra am inceput sa indrept lucrurile care nu prea mergeau in casnicia noastra.La inceput, cind am scris tema cu ce voi face eu pina la aparitia copilului credeam ca totul va fi mai usor de facut,dar m-am inselat.Unele lucruri le fac usor deoarece le-am facut si inainte iar intre timp am inceput sa le neglijez.Altele mai greu pentru ca pina acum nu le-am facut si este mai greu pina cind i-mi schimb stilul de viata.Cu toate ca i-mi dau toata silinta ca sa fac cea ce m-i am propus citeodata nu reusesc.De aici ies mici discutii,dar datorita celor invatate de la dumneavoastra,discutam un pic,ne calmam si dupa acea este totul ok.Prea multe nu stiu ce sa scriu,nu as vrea sa ma repet cu cele discutate in timpul sedintelor si cred ca v-am spus ca nu am darul de a scrie.Oricum sper ca toate aceste sedinte sa nu le fi facut degeaba si i-mi propun sa pun in practica cit maimulte din sfaturile dumneavoastra .Inca odata va multumesc.
Contextul in care am ajuns prima oara la cabinet,cum vad acum lucrurile stadiul in care am ajuns acum?
Culmea e ca am stat si m-am gandit si nu mai stiu exact de ce am ajuns aici,de fapt ce m-a impins sa iau aceasta decizie.Stiu doar ce simteam atunci,cat eram atat de bulversata si faptul ca simteam ca ma voi inneca.E greu sa explic exact care erau sentimentele si trairile din acea perioada,simteam de mult ca nu voi mai face fata la nimic si ca sunt intr-o mare prapastie.Stiam ca trebuie sa fac ceva,stiu ca atat de mult ma inchisesem in mine incat ii uram pe toti din jurul meu si ii consideram vinovati de ce se intampla cu mine,vroiam cu orice prêt sa evadez din lumea asta,sa scap,credeam ca toata viata mea era un esec.Stateam de multe ori si plangeam din nimic,nu aveam motiv doar asa simteam eu ca daca plang totul se va rezolva,si imi va fi mai usor. Acum stau si ma gandesc ca da,chiar eram o mica epava din punct de vedere psihic, eram atat de beata din cauza acelor ganduri incat mintea mea de mult nu mai facea fata la ce inseamna real si viata in sine. Dar imi aduc aminte ca faptul ca m-am certat cu H. m-a determinat sa apelez la un psiholog,vazusem cat de mult gresisem si am exagerat intr-o mica cearta.Efectiv mi-am varsat nervi pe ea si nu merita,dar eu trebuia sa gasesc un motiv.(…)
Ma gandeam eu chiar prin septembrie 2007 ca ar trebuii sa apelez la un specialist,insa ma gandeam eu de unde voi gasii,si cum sa ma duc acolo.pana la urma am dat un search pe net la psiholog brasov si am ales la intamplare.de fapt adresa ma determinat sa ajung la cabinetul dv,eu nu prea stiam asa bine brasov si stiam pe unde se afla cabinetul,si am zis aici o sa merg. Stiu ca m-am gandit cam o saptaman daca sun sau nu,imi era frica sa sun sau nu.Pana la urma mi-am luat inima in dinti si am sunat,si vreau sa zic ca m-am blocat cand a-ti raspuns la telefon nu stiam ce sa zic,imi era mie rusine si greu sa spun daca e cabinetul de psihologie.de fapt aveam o jena imensa fiindca aveam impresia ca persoanele care ajung la psiholog sunt personae duse rau de tot cu pluta ?.(lucru ce acum nu il mai pot gandii asa,pentru ca am vazut ca si o depresie nu e un capat de lume ma ajutat sa ma cunosc mai bine sis a vad altfel viata,sa nu mai gandesc atat de superficial,asa ca acum nu as avea nici o jena sa le spun celorlati ca merg la psiholog si ca merg de o mica perioada de vreme,de fapt as fi chiar incantata pt ca am vazut cat de multe schimbari in bine s-au petrecut cu mine)..In ziua in care am ajuns la cabinet tin minte ca tot drumul am batut-o la cap pe H. zicandu-i ca mie frica frica si iar frica,am stresat-o chiar foarte bine..In fine am ajuns in fata cabinetului ,de fapt eram la scara si nu mai vroiam sa intru,asa ma simteam,tremuram toata,intr-un final am intrat da m-a impins H. pana la usa. ?
Stiu ca la prima noastra sedinta aveam un mare gol in stomac si o frica de aveam impresia ca o sa ma mancati(da asa este,chiar daca acum pare amuzant,chiar si pentru mine asa era),aveam impresia aia de bau-bau ? .
M-ati intrebat de ce am ales sa vin la dv,si de ce am ales sa vin la un psiholog.Sincer nici eu nu steam ce sa zic steam doar atat ca e ceva in neregula cu mine si ca nu mai fac fata.dar motivul nu stiam unul exact. Cateva sedinte chiar imi era greu sa vin la cabinet ,pt ca steam ca trebuia sa vb despre anumite lucruri dureroase iar eu nu facusem asta niciodata.de fapt imi era frica ca imi voi deschide sufletul in fata cuiva. Insa ceva ma tinut sa vin in continuare la cabinet,am zis ca daca acum nu imi rezolv problemele si nu aflu ce este cu mine mai incolo imi va frica si mai tare si nu voi reusi.Incepusem sa ma documntez de pe net cam ce inseamna in principiu o relatie terapeutica si cam cum decurge terapia in general.Eu aveam impresia ca daca vin la sedinte problemele mele se vor rezolva de la sine,adica psihologul face asta,eu de acum nu mai trebuie sa fac nimic.Dar cat greseam cu o astfel de gandire,pot sa zic ca asa am gandit cam pana anul trecut prin vara.
Atunci gandeamgandeam ceva de genul ca daca am anumite talente,sau e ceva mai bun la mine decat la ceilati sunt o ciudata.uram violenta dar pe de alta parte eram de accord cu ea la sensul ca daca bateam pe cineva nu mi se pare a nu fi normal.Intre timp gandirea mea a mai evoluat la sensul ca urasc violenta dar nici nu e bine daca eu fac asta.
Inca de la cand am venit eu prima oara aveam in cap idea de sinucidere si chiar aveam eu de gand sa o pun in aplicare,nu gaseam momentul potrivit si prielnic.Insa mai intai am zis sa vad cum evolueza situaltia la terapie…adica daca imi rezolvati dv problemele :)) atunci nu mai fac asta..Inca chiar de pe la inceput am strecurat asa cate un pic prin sedinte espre obiceiul meu de a taia cate ceva la vene si ca aveam o mica obsesie cu mancarea.dar stiti ce eu atunci chiar nu vroiam sa zic ca vomit,si nu ma incurcam chiar faceam destul de des asta.Imi era rusine sa zic ,eu oricum ma vedeam diforma in oglinda adica mult prea grasa .Am spus eu numai asa cate un pic despre asta,dar nu prea mult ca ce e prea mult strica ?
.Chiar la nici o perioada prea mare,cam dupa vreo luna si ceva de terapie ceva se schimbase in mine,de fapt eu luam sfaturile(sau ce intelegeam eu acolo) care le primeam la cabinet mot a mo….si nu stiam cand sa le aplic.Am trecut dintr-o extrema in alta.Adica dintr-o persoana care era total afectata de ceilati si imediat se implica in orice si facea la toti pe plac la opusul acelei personae.Nu stiam cum sa echilibrez balanta.(….)
In acea perioada auzeam atat de des faptul ca am probleme si ca ar trebuii sa merg la un specialist din gura celor din jur incat chiar am inceput sa ma vad ca o povara si ca o persoana incapabila sa faca ceva.Lucru ce se resimte si acum,pentru ca mai am uneori indoieli asupra mea,si a faptului cum fac lucrurile si inca am frica ca singura nu le pot face fata. Cu toate ca si acum imi este greu sa fac ceva anume,am anumite temeri in legatura cu mine stiu ca vina mea nu este ca m-am nascut. Si eu o vad ca o mare realizare. Intr-o incercare de a atrege atentia asupra mea/sau cere ajutor mi-am pus eu piersul in nas si mi-am tuns parul……Zic ca era incercare de a cere ajutor pentru ca stiu ca atunci eu nu eram intresata daca parul arata bine sau nu….sau daca sunt machiata sau nu….nu dadeam nici doi bani ca sa fiu eu aranjata. Atunci cand faceam o schimbare la mine era doar ca sa atrag atentia intr-un mod sau altul.Pe cand acum….(si acum fac asta dar alt scop….acela de a schimba ceva la mine ,ceva care sa ma faca mandra …si cam imi iese ) cand imi tund parul sau il vopsesc fac din pura dorinta de a ma face pe mine sa arat mai bine. Ce scandal a iesit atunci la mine acasa din partea mamei….,ca tatal meu facea misto de mine zicand ca am belciug in nas…in fine nu steam cum sa zic ca am nevoie de ma sprijine sa ma asculte si sa ma inteleaga.(…)
Cam pe la sfarsitul lunii am fost “first time” la un psihiatru.Stiu ca doctorita a fost super de treaba si draguta si chiar imi era cam frica sa merg,de fapt aveam eu impresia ca ce o sa zica si “asta” de pre mine inca un om nebun o venit la ea. Dar chiar dupa ce am vb cu ea nu am mai simtit asta. In fine am incercat cateva zile niste medicamente pe baza de plante niste somnifere dar nu prea aveau ele efect la mine.Asa ca mi-a dat altceva pentru somn Rivotril..hm prima data cand le-am luat am dormit atat de bine in noaptea acea nu mai dormisem atat de bine cred ca de cand am inceput eu sa lucrez(…)
Pe langa faptul ca nici medicamentele nu ma ajutau la sensul ca trebuia sa dorm mult de la ele si aveam probeleme mari cu trezitul,mai era si faptul cum ma voi descurca eu…o frica teribila aveam in mine.Megeam cu groaza la scoala Simteam de multe ori cum intru in pamant ,eram pe dinafara cu tot ce era l;a scoala eram in urma….parca toti vorbeau o alta limba.A fost foarte dificil.Chiar ma gandeam sa ma las de facultate sau macar sa inghet anul….foarte foarte dificil.Deci singura persoana care ma incurajat sa nu inghet anul sa nu ma las acum pagupasa dv a-ti fost si apreciez asta foarte mult.Si cred ca numai din cauza asta am reusit sa nu inghet anul.(….)
A urmat o perioada in care oscilam intre a mai merge sau nu la terapie.Eu nu stateam sa vad partea buna-ca atunci cand veneam acolo parca toate problemele aveau solutii,si nu mi se mai parea ca o sa imi cada cerul in cap,eram mai linistata-nu eu vedeam doar tot nu obtinusem pana atunci ce nu reusisem sa fac.sa invat sa imi controlez emotiile,sa reusesc sa nu mai am starile de furie sa puna stapanire pe mine….ca vedeam ca eu tot asa ma simteam,rau aveam ganduri mai negre asa,nu vedeam viata prea roz.Deci eu gandeam ca e vina dv,ca nu e nici o schimbare in planul asta,dar acum vad altfel stiu ca nu puteati dv sa imi schimbati viata si ca faptul ca mediul era unul ce favoriza starile mele si ca asta nu se va schimba peste noapte si ca am multe de invatat.dar acum automat starea mea psihic vb e una de o mie de ori mai buna(…)
La scoala inceputesem sa ma integrez chiar foarte bine,toata lumea observa difernta dintre cea ce eram atunci si ce am fost.Veneam des la scoala,comunicam cu ei tot timpul aveam idei nastrusnice la scoala faceam glume eram alfel…(…)
Nu stiu daca chiar o sa intelegeti…poate parea anormal dar pentru mine are o logica perfecta la ce am facut io. Tot pe atuncea m-am jucat cu niste codeine…dar asa de copil mic s tont,nu aveam eu in vizor sa fac vreo prostie chiar vroiam sa vad cum pisici te simti. Nu a fost ceva nemaipomenit deci a fost de ajuns o data sa experimentez.Deci sincer taieturile ce mi le-am facut sau arsurile cu tigara pareau mai palpitante si mai interesante ? ,stiu ca nu e normal sa zic chestia asta dar asta simteam io. Acum nu stiu sunt doar foarte stresata de faptul ca cam multa lumea se uita ciudat la mine ,la sensul ca e vara si din pacate eu port tricouri si bluze fara maneci si na se vede atat de urat mai ales la soare. Deci unii se uitat atat de insistent si chiar am devenit complexata de asta……chiar port mereu dupa mine cate o bluza cu maneca lunga si cand sunt cu personae care ma cunosc bine nu o port cand sunt cam intre straini o tin pe mine,chit ca mor de caldura.
Si eu am devenit stresata si ma cam blamez si ma enervez la cat am fost de tontilache ,ca mi-am facut aa ceva,dar pe de alta parte cateodata ma mai tenteaza sa fac asta,m-as gandii si asa am destule una in plus sau minus nu conteaza.(…)
(…) spuneai la inceput ca tu tratezi clientul pt ceea ce iti cere el. eu ti-am cerut ceva care nu mi-am dorit, dar am facut-o din cauza circumstantelor survenite
(…). ok, am venit la tine si practic m-am simtit incoltita ca asta e situatia si ca trebuie sa ma recunosc invinsa dintr-un razboi care oricum avea sa se termine asa
. de ce? pt ca asa e mai ok? cine zice? psihologia? tot psihologia zice ca o relatie intre doi oameni e o lupta? un razboi? intr-o lupta sau razboi e vb de doua tabere concurente la titulul de castigator…nu e o viziune prea reala despre o relatie..daca totusi da, in cazul oamenilor ce au o relatie normala, sanatoasa care are si un deznodamant fericit, o casnicie reusita, la sfarsitul vietii cine e castigatorul? cel care ramane vaduv? e cam hilar, nu crezi? nu, eu nu am vrut ca tu sa ma tratezi(….)
eu venisem pentru a manipula relatia mea.a trecut mult timp sa pot intelege ca pe celalalt il poti avea langa tine daca isi doreste si el – si asta nu e o garantie.
Asta am inteles de la tine si-ti multumesc.
Tocmai am iesit din cada, am simtit nevoia sa fac o baie fierbinte, adica sa ma izolez de restul casei, într-un colt în care sa ma simt bine, astfel încât sa pot savura starea în care am intrat la cabinet, stare de liniste profunda izvorâta din aduncul meu de pe undeva.. Stare care, totodata îmi naste dorinta de tacere. Vreau sa tac si acum, si tac si sa nu trebuiasca sa îmi epuizez prea mult din golul obtinut prin descarcarea de încarcatura negativa. Îmi place ca pot sa tac, în continuare, dar pot sa scriu, îmi doresc sa o fac si sa îmi expun simtamintele.
Cada plina de apa fierbinte am perceput-o ca pe o învaluire nemaipomenita, ca pe o îmbratisare calduroasa, sigura, ferma, …linistitoare, relaxanta. Am stat, cred o ora, timp în care am derulat cam tot ce s-a întâmplat la cabinet, dar am si facut bilantul a ceea ce am simtit în urma celor întâmplate. (….)
Dar, voi mentiona, de data asta ca atunci când ma refer la tine, îl vad pe prietenul-specialist care îmi reda echilibrul personal, încrederea în mine, si, nu în ultimul rând, viata. MA reda pe mine MIE.
Data trecuta, mai exact în sedintele 3-4, în care mi-ai vindecat atacul de panica, a fost mâna pe care mi-ai întins-o fix când sufeream mai tare. Lucru pentru care îti multumesc.
Am început sa ma spal, mai întâi pe par, dupa care mi-am clatit parul cu apa curata, mi l-am prins si am început sa ma spal pe corp, cu mare atentie, pentru ca mi-am dat seama ca este al MEU si ca nimeni nu poate avea mai mare grija de el decât mine. M-am rasfatat, astfel încât înainte de a ma sterge mi-am aplicat un ulei de corp. A fost nemaipomenit când mi-am hidratat pielea. M-am sters de apa si am iesit. M-am îmbracat si am venit la calculator. Este ora 23:58 si tocmai am revazut cât de mult am scris. Incredibil, dar este si mai incredibil ca acestea sunt toate gândurile mele, exprimate în caractere, în litere. Este nemaipomenit.
Îti multumesc din nou, pentru ca m-ai facut sa ajung sa gândesc, sa ma analizez, dar si sa am puterea de a scrie, cu lux de amanunte tot ce simt în interior.
Nu pot sa spun ca terapeutul mi-a rezolvat problemele, ci eu am fost aceea, cu ajutorul lui.M-a facut sa inteleg ce se intampla cu mine, ce imi declansa starea de panica si agitatie si totodata m-a ajutat sa depasesc stadiul in care ma aflam si sa merg mai departe.
Consider ca problema mea cea mai mare a fost faptul ca la un moment dat am simtit pentru prima oara ce inseamna sa pierzi ceva sau pe cineva drag. Cred ca la momentul respectiv am realizat infrangerea, dar nu am vrut sa o accept, deoarece nu stiam efectiv ce inseamna sa pierzi, iar acest lucru m-a costat foarte mult. O perioada destul de lunga de timp in mintea mea se dadea o adevarata lupta intre ceea ce trebuia sa fac si ceea ce simteam cu adevarat. Ca si cum acest lucru nu era de ajuns, am mai inceput sa imi reneg orice fel de sentiment pe care il purtam pentru acea persoana, iar acest lucru nu a facut decat sa ma aduca intr-o stare de confuzie totala legata de tot ceea ce era in jurul meu. Astfel, incet-incet grijile, teama, nesiguranta si neincrederea au inceput sa puna din ce in ce mai mult stapanire pe mine. Dupa aproximativ un an si jumatate am constientizat ca starile negative pe care incepusem sa le am aproape in permanenta nu erau normale si astfel am facut primul pas pentru eliminarea lor, cerand ajutor unei persoane specializate.
Asadar, m-am prezentat pentru prima oara in fata unui medic psiholog. Eram doborata din punct de vedere psihic si emotional, prezentam simptomele atacului de panica si ca si cum acest lucru nu ar fi fost suficient mai eram si intr-o usoara forma de depresie.
Nu a durat mult timp pana am inceput sa am incredere in terapeutul meu, insa nu reuseam deloc sa ma deschid in fata lui asa cum ar fi fost normal. Poate ca imi era frica sa descopar ce se afla cu adevarat in sufletul meu.
Cu toate astea, terapeutul meu a gasit o solutie si pentru mine. Cu timpul, a reusit sa ma faca sa imi dau seama de adevaratele mele sentimente si care erau cauzele ce imi produceau starea de neliniste. La un moment dat mi-a recomandat chiar si niste exercitii de relaxare cu ajutorul carora am reusit incet-incet sa-mi controlez si autodirijez emotiile si trairile in anumite situatii, ba mai mult reusisem sa-mi elimin insomniile care erau de asemenea o problema in ultimul timp. Cred ca acesta a fost primul pas spre a-mi redobandi increderea in mine si in propriile mele forte, deoarece aceste exercitii dadeau un rezultat foarte bun ori de cate ori le faceam.
Astfel, mi-am dat seama ca pot sa trec si singura peste anumite situatii si nu trebuie neaparat sa sun pe cineva sau sa fie cineva langa mine,iar legat de esecul suferit, am realizat ca astfel de lucruri se intampla si cateodata este mai bine sa practicam realmente “acceptarea” indiferent ca este vorba de un esec, de o persoana sau chiar de o situatie. Desi sunt de parere ca persoanele care isi accepta infrangerile si esecurile sunt adevaratii invangatori, eu nu am putut sa pun in practica aceasta teorie. Recunosc ca pentru mine asta era doar o teorie, iar acest lucru m-a facut sa-mi consum foarte multa energie si mi-a cauzat de asemenea foarte multa suferinta ori de cate ori vedeam ca rezultatul nu era cel dorit. Din fericire, lucrurile au inceput sa intre in normal, am inteles ca problemele mele nu sunt atat de grave precum credeam, iar momentan ma simt increzatoare in propriile mele forte si sper ca lucrurile sa ramana in continuare asa.
Toate aceste merite nu pot sa mi le asum in totalitate, deoarece ele se datoreaza in cea mai mare parte terapeutului meu, caruia ii multumesc sincer pentru ajutorul acordat si pentru rabdarea de care a dat dovada. El a fost singura persoana care nu numai ca a reusit sa ma stabilizeze din punct de vedere emotional, ci si m-a facut sa ma cunosc pe mine mult mai bine. As mai putea spune faptul ca desi am terminat terapia, ma simt intr-un fel in siguranta, deoarece stiu ca ori de cate ori am nevoie de un ajutor, am cui sa il cer, iar acest lucru imi da foarte multa forta si curaj in tot ceea ce fac. Stiu ca acum ma contrazic cu ce am spus mai sus, si anume ca mi-am readus aminte cu ajutorul terapiei ca trebuie sa ma bazez numai pe mine si ca trebuie sa am incredere in mine, dar cred ca fiecare om trebuie sa mai aiba si un “as sub maneca”. Consider ca terapeutul meu este “asul” meu care ma va salva in situatiile grele.
In incheiere nu pot sa spun decat ca sunt foarte multumita de felul cum a decurs terapia, deoarece cu ajutorul ei am invatat sa gandesc pozitiv pe cat posibil mai mult, fara sa-mi stabilesc ca unic scop gloria, controlul si manipularea celor din jur sau puterea. Ba mai mult am invatat sa-mi pun in practica puterea in scopul de a trece peste infrangeri si pentru a depasi obstacolele vietii.
Toata viata am vandut vise. La inceput am facut-o inconstient, din cauza asta picam si eu in capcana propriilor vise care ma faceau sa par indragostit orbeste si fara limite pana ma trezem din vis si deveneam, la inceput, altfel, dar cu timpul acest altfel era un monstru din ce in ce mai mare. In momentul in care am constientizat ca vand vise, am reusit sa imi stapanesc emotiile si sa imi controlez aceasta capacitate in asa fel incat pretul obtinut pe visele pe care le ofer sa fie cat mai mare. Fata de familie puteam sa par un baiat serios, orientat pe cariera si plin de succes. Fata de fetele imature si pline de sexualitate puteam sa par un macho si sa le inspir faptul ca le pot provoca 100 de orgasme doar de la preludiu. Asta fara sa fac sex cu ele macar o data, fara sa am un fizic atletic sau sa fiu vreo frumusete de invidiat. Fata de fetele care isi doreau stabilitate in viata lor sau isi doreau sa gaseasca alesul inimii, in mod cert eu putem sa fiu ala. Puteam sa le arat ca un baiat amuzant, inteligent, plin de succes, admirat de altii, le poate oferii o dragoste ca in povesti in care barbatul de langa ele nu se uita dupa alte femei, nu isi doreste sa petreaca timpul cu baietii la bere si nu isi doreste altceva decat sa stea langa persoana iubita pe care sa o venereze la nesfarsit. Fata de prieteni eram o persoana empatica, care ii intelege si ii sfatuieste asa cum nici o alta persoana din anturaj nu poate sa o faca. Problema e ca pentru toate visele pe care le-am vandut catre alte persoane nu am primit ceea ce doream. Nu facem sex cu fetele pentru care paream macho. Nu ma iubeam la nesfarsit cu fetele care doreau stabilitate, ci chiar ma comportam oribil cu ele la scurt timp dupa ce incepeam o relatie. Nu am avut prieteni potriviti pentru ceea ce sunt si am eu nevoie, dar pana la urma nu e vina lor ci a mea pentru ca i-am ales si pentru ca am fost cum am vrut sa ma vada ei.
Au trecut 5 sedinte de psihoterapie si sincer sa fiu stau si ma gandesc cat de fericita e viata atunci cand crezi ca esti incapatanat, egoist si coleric din cauza zodiei. Atunci cand crezi in energii pozitive si negative si cand iti explici reactiile adverse fata de parinti prin prisma energiilor nepotrivite. Atunci cand crezi ca nu poti sa adormi singur pentru ca ai vazut prea multe filme cu fantome. Atunci cand crezi ca petreci foarte mult timp in oras doar pentru ca te face fericit.
Acum stiu ca urlu ca un simptom al isteriei. Stiu ca ii fac pe toti sa rada pentru ca nu suport sa fiu marginalizat, ignorat. Stiu ca simt o tensiune de fiecare data cand sunt in preajma parintilor pentru ca nu au facut ceea ce trebuia ca eu sa nu fiu acum aici in fata unui jurnal al sedintelor de psihoterapie. Stiu ca nu pot sa adorm si ca ieseam tot timpul pentru ca nu suport sa stau singur, cu mine insumi. Nu cred ca am reparat inca nici unul dintre simptomele afectiunii psihice pe care o am, dar ma simt mult mai nefericit si indiferent fata de tot ce ma inconjoara.
Stiu ca nu exista nici macar o persoana in anturajul meu care sa aiba imaginea de ansamblu asupra problemelor mele de personalitate. Gandesc atunci ca la fel se intampla si cu alte persoane, de aceea stiu ca imi e imposibil sa imi dau seama ce se gaseste in altii doar uitandu-ma la ei.
Atunci ce sa fac: sa ma trezesc maine ca dupa o noapte ploioasa plina de tunete si fulgere si sa revin la tot ceea ce am fost sau sa incerc sa imi mentin nefericirea sperand ca intr-o zi o sa simt ca ma vindec?
Think about it!
Admit faptul ca sunt slaba cateodata, ca nu am cum sa-mi schimb viata in 6 luni, nu am cum sa imi schimb atitudini si ganduri care sunt codate in mine de nu stiu cati ani. Insa am capatat incredere in mine si chiar daca mi-e greu, reusesc sa imi revin!
…..AS DA ORICE CA SA POT SA AM INCREDERE IN MINE(NU S-O RECAPAT, PENTRU CA NU AM AVUT-O NICIODATA!!!), SA AJUNG SA CONSIDER CA AM VALOARE, CA POT, SA NU MAI DEPIND DE EL NICICUM, SA AM BANI CA SA POT TRAI FOARTE BINE, SA-MI RECAPAT BUCURIA SUFLETEASCA, PE CARE EL MI-A OMORAT-O, SA MA INDRAGOSTESC DIN NOU, SA AM O MOTIVATIE, SA DESCOPAR DACA-MI PLACE CEVA ….
….dar stiu sigur un lucru: nu vreau sa-mi aduc argumente false , iar faptul asta sa-mi creeze iluzia ca eu as fi vreo valoare….
….VREAU SA AM CAPACITATEA, RESURSELE SI LIBERTATEA, POTENTIALUL DE A-MI ORGANIZA SINGURA VIATA SI DE A AVEA GRIJA LA MODUL AFECTUOS SI INTELIGENT DE COPILUL MEU!!
….Nu prea stiu ce sa scriu pentru ca noi vorbim asa multe lucruri incat ….nu stiu de unde sa incep
….Nu prea se pot trage concluzii despre mine pana acum…cel putin asa e in mintea mea….Ma simt mai bine ca inainte.
Mi-am dat seama pana acum ca sunt foarte copilaroasa si vorbesc numai tampenii..adica vorbesc mult si prost incat nici eu nu prea mai stiu ce mai zic…
Si da sunt cam….prost crescuta….
Si …stiu ca sunt multi oameni care au probleme mai grave decat mine….si sunt mai bolnavi si mai nefericiti decat mine….Dar realizez ca am un trecut cam bizar si cu multe chestii lasate nerezolvate si probabil ca de aia am diverse dificultati in a ma intelege pe mine si pe altii….Eu nu prea am avut cu cine sa vorbesc despre ce am in cap si am pastrat pentru mine anumite chestii;iar daca le-am zis au fost intelese cam aiurea de catre familie sau alte persoane neavizate.
Ideea e ca eu stiu ca nu sunt chiar cea mai normala persoana din lume…si regret nespus ca am ajuns sa iau pastile de la 19 ani…e o mare tristete pt mine asta…
Si tot ce s-a intamplat e un fel de degradare pt mine….ca n-am fost in stare sa ma apar pe mine….e f aiurea…..imi pare rau ca nu m-am pretuit pe mine mai mult si ca n-am realizat ca eu cu mine o sa traiesc o viatza ….Acum trebuie sa ma descurc singura ….si ma doare ca fumez pt ca sunt stresata si pt ca nu mai pot sa beau alcool…ceilalti cred ca o duc bine,ca am bani ….si n-am ce face cu ei….e o tampenie sa te imbolnavesti din cauza unuia caruia nu-i pasa….
Nu prea imi place trecutul asta al meu…si cu el o sa traiesc…si acum imi e frica de baieti….si asta nu prea imi convine …eu nu vreau sa mor singura…vreau sa ma iubeasca si pe mine un baiat si eu sa-l iubesc pe el.
Cat despre ce am zis mai sus( k sunt copilaroasa si needucata)..nu stiu in ce masura vreau sa ma schimb…Stiu ca trebuie (k am ap 20 de ani)..dar eu simt ca nu prea mi-am traiat copilaria…Eu am invatat foarte mult si nu am fost ca altii…nu m-am jucat destul…nu am avut niciodata prea multi prieteni…si nici iubiti…Ideea e ca mi-e frica sa cresc…Nu vreau sa fiu plictistoare….Sa am un servici plictistor pe care sa-l urasc..sa am un sot cu care sa ma cert…poate un copil cu probleme….drogat si emolet…Si apoi sa mor bolnava in patul meu…..Daca cresc..nu o sa mai am nici mama .nici tata..nici unchi ..nici matusa…ei o sa moara si eu o sa mai traiesc..eu nu cred ca as suporta sa-i vad pe toti murind incet….Mie nu-mi place singuratatea..am urat-o de mica….Mie imi place cu lumea….galagia…muzica ….barfa si clinchetul paharelor…Lumea e asa un spectacol…Eu pt. asta traiesc…
Nu stiu daca are vreo logica ce am zis pana acum…Asta e cam ce simt…Ideea e ca mai e de lucrat la mine …Mai am de jucat multe meciuri cu mine..
Ma sperii uneori cand vad cata dreptate ai dupa ce vorbim la cate o sedinta. ( glumesc,dar spun si adevarul) Nici nu stii cat te bine m-am simtit ca psihic dupa ce am plecat de la tine. Recunosc, am nevoie uneori de un loc unde sa ma descarc, unde sa-mi spun toate supararile si mai mult decat atat unde sa aflu raspunsurile la toate intrebarile mele.Mai trist este ca incep acum la varsta mea sa-mi pun mai multe intrebari decat mi-am pus vreodata.
Am fost obisnuit sa nu ma las atat de descoperit, vorba ta, sa detin controlul.Iar cand vin la tine ma simt dezarmat.
Ma tenteaza, insa, ideea de a putea schimba ceea ce nu imi place la mine!
In primul rand doresc sa iti multumesc pentru ca m-ai ajutat .Am reusit sa obtin jobul pe care il am acum .Pe principiul \\\\\\\”ai grija ce iti doresti\\\\\\\” iata ca mi s-a implinit !
….discutand despre efectele benefice asupra mea ale celor doar cateva sedinte , si mai ales pentru ca s-au vazut rezultatele, un prieten al meu …. si-a exprimat dorinta de a te vedea….
Revenind la jobul meu , sper sa fiu de data aceasta suficient de intelept sa il pastrez mult si bine , chiar daca o sa ma mut dintr-un oras in altul din 6 in 6 luni – chiar nu ma deranjeaza asta 🙂 acum.
Multumesc mult pentru toate , iar daca simt ca nu mai pot , o sa indraznesc sa stii , gasim noi o varianta cred – sper insa sa nu fie nevoie !
Inca imi este foarte dificl sa scriu \\\\\\\”cum am fost\\\\\\\” si \\\\\\\”cum sunt\\\\\\\” – ma gandesc insa ca aici fiind doar eu cu mine este un bun prilej.
Cel mai greu imi este sa ma exprim in scris.Dar, pentru ca am scapat de ATACURILE DE PANICA ma voi stradui!Niciodata nu am fost bun la romana.Mi-a trebuit foarte mult timp ca sa ma apuc de scris aceste randuri.
Ce pot sa pun la finele a zece sedinte de terapie ? Ma simt bine si sunt foarte multumit de progresele mele.Aceasta multumire o “citesc” si pe chipul celor din jurul meu (famile,colegi), chiar daca nu isi exprima in nici un fel parerea.
Am invatat din nou sa-mi traiesc viata , sa redevin ceea ce am fost candva.Micile progrese pe care le-am facut pana acum imi creaza o stare de mult bine , stare care imi da incredere in fortele mele.Am inteles ca viata este frumoasa si merita traita.
Chiar a doua zi dupa ultima sedinta am reusit primul drum lung fara sa simt acel gol in stomac si aceea neliniste pe care o simteam pana acum.Am trait un sentiment de deplina fericire ce nu poate fi exprimat in cuvinte.De atunci drumul pana la magazinul de jos de la bloc nu mai prezinta pentru mine nici un risc.In supermarket nu o mai caut din priviri pe iubita mea.Pot sa merg singur printre rafturi fara probleme.
Terapia la cabinetul dvs imi place mult, sunt bucuros ca in sfarsit dupa atata timp am inceput sa am cat de cat incredere in mine si nu regret nici o secunda ca am apelat la serviciile dvs.
Regret ca am indurat 4 ani atacurile de panica, pana sa am puterea sa accept ca am nevoie de ajutor specializat.In nici 2 luni am realizat cu tine ce n-am putut in 4 ani singur! E incredibil, dar sunt fericit.
Va multumesc mult de tot.